De ani de zile, pentru mulți români bolnavi, cei cu adevărat bolnavi, ziua evaluării la comisia de handicap este una dintre cele mai grele din viață. De ce? Sunt siguri că vor fi umiliți. 

În județul Dolj, ca în multe alte județe, se naște revolta și durerea din cauza anumitor situații. Priviri reci, întrebări tăioase, tonuri ridicate. În loc de empatie, automat ia naștere  suspiciunea. În loc de sprijin, neîncredere. Oameni care abia se țin pe picioare sunt puși să demonstreze că nu pot merge. Părinți cu copii bolnavi sunt nevoiți să-și spună suferința pe un ton calm, ca nu cumva să deranjeze. Bătrâni care ar merita liniște și respect sunt priviți ca niște profitori.

Comisiile care ar trebui să protejeze demnitatea umană par, uneori, doar niște roboți. Sictiriți și mai tot timpul nervoși. Funcționarii se ascund în spatele regulamentelor, dar uită că în fața lor nu sunt dosare, ci oameni. Iar întrebarea firească este: Pe ei cine îi verifică?

Se vorbește acum despre criterii, despre reguli noi, despre ordine ministeriale care schimbă modul de acordare a gradului de handicap. Dar prea puțini se uită la cei care aplică aceste reguli. Comisiile au ajuns să aibă o putere aproape absolută. Decid cine merită și cine nu, cine primește sprijin și cine rămâne fără el. Când nu există control asupra celor care controlează, se naște abuzul. Și se confirmă în foarte multe cazuri. 

În teorie, noul ordin ministerial ar trebui să aducă echitate și claritate. Diagnosticul singur nu poate decide soarta unui om, este adevărat. Dar în practică, fără empatie și fără respect, aceste reguli riscă să devină o nouă armă de tortură birocratică. Și așa va fi. 

Statul român ar trebui să înțeleagă un lucru simplu. Demnitatea nu se măsoară în procente și acte medicale. Un om bolnav nu trebuie să se simtă vinovat că cere ajutor. O comisie care nu știe să privească dincolo de hârtii nu are ce căuta într-un sistem care se numește de „protecție socială”. 

Până când nu vom pune omenia înaintea procedurilor, orice ordin, oricât de bine intenționat, va rămâne doar o formă fără fond. Iar dacă vrem cu adevărat schimbare, ea trebuie să înceapă nu cu noi criterii, ci cu verificarea acelor comisii care, de prea mult timp, se comportă ca niște Dumnezei pe pământ.